160 de ani de la prima întrunire a Guvernului și Adunării Legislative a României unite (24 ianuarie 1862)
Aniversarea actului Unirii Principatelor de la 1859 are o semnificație deosebit de importantă și coincide în acest an cu împlinirea a 160 de ani de la formarea primului Guvern și Adunări Legislative ale României unite (24 ianuarie 1862).
La 24 ianuarie 1859 a avut loc un moment crucial al istoriei noastre – Unirea Principatelor Române, act ce a marcat decisiv procesul de unificare națională și modernizare a societății românești, posibil prin voința neabătută și solidaritatea la nivel național, în ciuda contextului politic complex de la acel moment, mai ales la nivel internațional.
Astfel, prima sarcină a diplomației române a fost aceea de a îndeplini obiectivele fundamentale ale recunoașterii internaționale și desăvârșirii unirii Principatelor, sub dublul aspect, primul legat de recunoașterea internațională a alegerii Domnitorului Cuza, celălalt de realizarea unirii depline în plan politic și administrativ. Deși nominal cele două Principate formau un singur stat, ele aveau două guverne, două Adunări legislative, două armate și administrații distincte, în baza Tratatului de Pace de la Paris din martie 1856.
Au fost trimiși reprezentanți diplomatici însărcinați cu această misiune la Constantinopol, Paris și alte capitale europene importante. Vasile Alecsandri, marele scriitor, a fost cel mai important și activ dintre acești diplomați, îndeplinind funcția de ministru al Afacerilor Străine în Guvernele de la Iași (17 ianuarie-11 iunie 1859), și București (11 octombrie 1859-28 mai 1860). Deși inițial a existat o opoziție internațională categorică la Unirea Principatelor, Franța s-a pronunțat pentru recunoașterea dublei alegeri, contribuind decisiv la schimbarea atitudinii celorlalte puteri garante.
Dând dovadă de moderație, tact și înțelepciune, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, trimișii săi diplomatici și oamenii politici români, în ansamblul lor, au căutat să evite gesturile intempestive de independență, reușind să obțină până în toamna anului 1859 recunoașterea dublei alegeri, chiar dacă avea un caracter excepțional, fiind valabilă exclusiv pe durata domniei lui Cuza. A urmat apoi o lungă negociere atât în plan diplomatic, în străinătate, cât și în plan politic intern, în țară, pentru pregătirea unirii politice și administrative, recunoscută până la sfârșitul anului 1861.
Se încheia primă etapă în realizarea unirii depline, politico-administrative, prin formarea primului guvern al României moderne, la 22 ianuarie 1862, sub conducerea prim-ministrului Barbu Catargiu, reprezentant al conservatorilor.
Peste două zile, la 24 ianuarie 1862 a avut loc prima ședință a Guvernului României, în fostul palat al Adunării Deputaților din Dealul Mitropoliei, în tandem cu cea dintâi ședință comună a membrilor Adunărilor Legislative de la Iași și București, marcând încheierea etapei realizării unirii depline și trecerea la cea a modernizării statului.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a venit special de la Iași pentru a asista la acest important eveniment, fiind întâmpinat cu entuziaste manifestări populare de-a lungul drumului, în special la Buzău, Focșani și Ploiești. Aceeași bucurie și speranță în domnitor s-a manifestat și la București, pe fondul unei agitații fără precedent a țărănimii ostile conservatorilor și animată de promisiunea împroprietăririi, lansată de liberalii radicali. Alexandru Ioan Cuza a știut să aplaneze cu tact starea de agitație și să tempereze spiritele, plecând pe jos din Dealul Mitropoliei și trecând prin mijlocul miilor de oameni care l-au salutat cu entuziasm.
În lunile următoare Guvernul și Adunarea Legislativă au adoptat o serie de măsuri administrative și legi privind centralizarea și unificarea diverselor instituții și servicii ale statului. Cu toate acestea, opinia publică și opoziția liberală au acuzat guvernul că a tergiversat aceste măsuri, însă Barbu Catargiu are meritul de a fi accelerat unificarea celor două Principate, cu toate impedimentele ce decurgeau din contradicțiile interne ale societății românești și statutul internațional special al României.
