SERIAL: TURNUL CETĂȚII – TÂRGOVIȘTE – DOMNIA LUI MIHNEA TURCITUL, EP. 10

“Cu voia Tatălui și ajutorul Fiului și săvârșirea Sfântului Duh, amin. Adecă eu, robul stăpânului mieu Iisus Hristos Io Alexandru Voevod și Domn, care am fost din tinereță în pribegie în Țara Arăpească 20 de ani și în Halep 14 ani în surgun, cu multe lacrimi și suspine până ce mi-a dat Domnul Dumnezeu Scaunul Domniei Mele, la venirea Domniei Mele, (și) am dat Domnia Mea, după învățătura jupânului Dobromir Marele Ban de Craiova, să se facă această cișmea, ca să fie de pomană Domniei Mele și părinților Domniei Mele în veci, în anul 7080 (1582), crugul soarelui 15, crugul lunii 12, temelia 15, luna lui Noiemvrie 12 zile”.ⁱ

Astfel își scriau, în piatră, povestea crudului destin pe care l-au avut, cei mai mulți dintre voievozii noștri. Alexandru Mircea (poreclit Oaie seacă) a fost voievodul Țării Românești între anii 1569 și 1577 cu o scurtă întrerupere în 1574. Era nepot al lui Mihnea cel Rău (1508-1509) și fiu al voievodului Mircea al III-lea (1509-1510). După cum ne spune și inscripția de pe fântâna pe care o construise la Ocnele Mari, a petrecut zeci de ani în exil. Și-a cunoscut soția în Constantinopol, în cartierul grecesc Pera, fiind mezina din familia de negustori italieni a Salvaressilor. Ecaterina Salvaressa i-a dăruit un fiu, Mihnea al II-lea, în anul 1566. Doi ani mai târziu, Alexandru primește domnia țării și vine la București cu soția și fiul, Mihnea. Ecaterina avea două surori, Maria și Lucreția, și alți doi frați, Zanetto și Francesco, din câte se pare frați vitregi.ⁱⁱ Corespondența Ecaterinei cu sora ei, Maria Adorno Vallarga, care se afla la Veneția, ne oferă prețioase informații despre viața ei la curtea valahă.

“Doamnele, pe acele vremuri, trăiau retrase în odăile lor, iar în lume nu se arătau decât când mergeau la biserică, unde le întovărășeau și domnițele, când și unde, pe la vreo plimbare, pe ulițe, la feredeu, la vii, la mănăstiri. Atunci ieșeau ele numai în caretă închisă, cu un întreg alai de seimeni, de vornicei, de vornici și comiși. Numai la petrecerile mari, de anul nou, la logodne și nunți se arătau pretutindeni și se amestecau cu bărbații, pentru a sta alături de ei să asculte necuviințele harapilor și caraghioșilor. Acest trai, care de fapt nu era din obiceiul pământului, ci importat din Stambul, nu plăcea doamnei Ecaterina, care crescută în Pera într-o familie grecizată, dar de origine italienească și cu multe legături printre străini, era obișnuită cu mai multă libertate și mai multă variație în viață.”ⁱⁱⁱ

„Azi suntem, mâine nu, după voia lui Dumnezeu și ne aflăm în mâna turcului și nici noi nu știm unde ne vom afla până la capăt.” scria Ecaterina surorii sale, Mărioara. Insista ca sora ei să nu vină să-i tulbure viața la curtea valahă, căci sora ei fiind catolică, la fel cum fusese și Ecaterina, boierii n-ar fi văzut cu ochi buni o „frâncă”. “să mergi la o biserică frâncă şi noi la alta grecească, e ruşine şi ne dispreţuieşte lumea, căci oamenii nu sunt ca la Constantinopol şi Pera unde-s amestecaţi greci şi frânei la un loc”^iv

Fiecare scrisoare începea astfel: „Cu mila lui Dumnezeu Doamna Ecaterina a toată Ungro-Vlahia, și de la fiul nostru, Domnul Mihnea a toată Ungro-Vlahia, sănătate și bucurie surorii mele Mărioara”. Și se încheia cu …

„Scriu eu, Doamna Ecaterina a toată Ungro-Vlahia, sora seniorei tale. Către prea onorata și prea nobila doamnă Mărioara, în Veneția, cu cinste să se dea.”^vDe remarcat că printre lucrurile pe care Doamna Ecaterina le cerea de la Veneția se aflau și cărți, fiind un lucru rarisim în acele vremuri ca o femeie să știe să scrie și să citească.

Țara era săracă, însă, asta scria și Ecaterina către sora ei, iar birurile către sultan erau destul de mari. Dependența față de Imperiul Otoman se accentuează în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Intrigile și rivalitățile între pretendenții la tron erau și atunci de actualitate. Cu dorința de a-i asigura fiului său, Mihnea, tronul țării, voievodul Alexandru al II-lea îl asociază la tron în ultimele sale zile de viață. Moartea sa a survenit în împrejurări neelucidate, existând ipoteza că ar fi fost otrăvit de boieri. Pe tron a rămas fiul său, Mihnea, care era însă un copil, probabil în vârstă de 12 ani, astfel că cea care a condus țara a fost Doamna Ecaterina a Ungrovlahiei, sprijinită de un grup de boieri.

În 1582 Mihnea s-a căsătorit cu doamna Neaga, dintr-o familie a unor boieri buzoieni, Ecaterina dorind să întărească prin această căsătorie legăturile cu oamenii locului. Mihnea și soția sa Neaga, mai târziu și fiul Radu-Mihnea, rezidau mai mult la Târgoviște, iar mama sa, la București. Documentele indică, de asemenea faptul că Mihnea judeca la Târgoviște și Doamna Ecaterina la București. Apar în calitate de ctitori în mai multe biserici și mănăstiri, trimițând danii importante și la Muntele Athos. Ctitoria lui Alexandru Aldea și locul unde-și doarme somnul de veci a rămas Mănăstirea Radu-Vodă din București. Ctitoria doamnei Ecaterina este biserica Sf. Nicolae a fostei mănăstiri Slătioarele din Ocnele Mari.

Cea mai importantă ctitorie a lui Mihnea Turcitul este mănăstirea Tutana. În postura de ctitor (alături de soția sa), apare și la mănăstirea Aninoasa, ori la mănăstirea Mărcuța. La Colentina a refăcut de asemenea o biserică, a Mănăstirii Plumbuita, iar alte lucrări de refacere importante sunt atestate la mănăstirea Glavacioc, unde în vremea sa au fost refăcute chiliile. Nu apar, până aici informații despre lucrări de refacere de la Curtea Domnească din Târgoviște. Absolut toate marile transformări care au loc în această perioadă sunt puse pe seama voievodului Petru Cercel. Apariția acestui pretendent la tron a adus schimbări dramatice pentru Mihnea și întreaga sa familie. În anul 1583 s-au văzut nevoiți cu toții să ia drumul exilului, mai întâi în insula Rhodos, apoi la Tripoli.

„Ce mai soartă și aceasta a noastră! Vrem să fim și noi cu locuința în Europa, așa cum au fost atâția voievozi ai Valahiei până acum.”^vi scria Mihnea către vizirii de la Stanbul. Într-un final, după doi ani de cereri și scrisori, rugămințile lui erau ascultate, însă costurile obținerii tronului erau destul de mari, mai ales că era obligat să achite și datoriile rămase de pe urma fostului domn, Petru Cercel. În asctfel de împrejurări toată țara avea să simtă presiunea pusă de noile plăți către Înalta Poartă, mai cu seamă că domnia instaurase și un bir nou căruia i s-a zis „năpastă”.^vii

„Dacă întrebi de noi, am suferit mult. Ne-a surghiunit la Tripoli și am petrecut acolo timp îndelungat, iar acum iarăși ne-a dat domnia și suntem bine”. Scria Ecaterina către sora ei, Mărioara, după reinstalarea pe tron. Exilul își lăsase amprenta asupra sănătății ei.

“Din nou ea se îmbolnăvi la București. Fiul ei aduse un medic din Ardeal care o îndreptă. O a treia întoarcere a bolii făcu pe Mihnea însuși să plece cu boierii și curtea întreagă, de la Târgoviște, pentru a o vedea. (…) Îndată începea lupta grea, cu bani mulți, împotriva dușmanului, același Petru-vodă, care se întorcea de la Constantinopol, setos de domnie. Ecaterina nu trăi să-l vadă vorbind iarăși: lungile griji îi isprăviseră iute viața, și ea se va fi odihnind, fără piatră de mormânt, lângă soțul ei, și el azi fără pomenire, în biserica din deal la București, care poartă azi numele nepotului lor de fiu, Radu-Vodă, înnoitor al clădirii. Îi fu astfel cruțată și rușinea de a-și vedea fiul scos din domnie, amenințat cu sărăcia, temnița, moartea și ajuns prin aceste mijloace la 1591, păgân nou între păgânii cei vechi, Mihnea “Turcul” sau Mehmed-bei“.^viii

„La numai un an după moartea mamei sale, Ecaterina, „Mazilul Domn fu ridicat din Târgoviște, urcat într-un car și trimis la Stambul. Acolo, pentru a nu sfârși ca rivalul său Petru hrană peștilor mării, el îmbrățișă credința lui Mahomed, rămânându-i numele în istorie ca Mihnea Turcitul.” ^ix

Doamna Neaga, care mai îndurase odată exilul alături de soțul ei, de data aceasta nu l-a mai însoțit. Mihnea Voievod a plecat fără familie din țară, dar însoțit de Vișa, care era verișoară sau nepoată a  soției lui și cu care mai avea un fiu, Radu ( “s-au turcit el şi un copil al lui mai mare iar un copil mai mic, anume Radul, (care şi domn mai pe urmă au fost), l-au ascuns mumă-sa şi l-au trimis la Sfânta Gora, la mănăstirea Iverilor şi de acolo călugării l-au trimis la Veneţia şi au învăţat carte grecească şi latinească“). Ceremonia oficială de trecere la Islam a avut loc la data de 30 martie. Numele primit de Mihnea odată cu trecerea la islam a fost Mahomed (Mehmed). Ulterior a primit sangeacatul de Nicopole.

Aflat foarte aproape de țara străbunilor săi, Mihnea Turcitul a mai înregistrat o scurtă domnie, chiar și după momentul trecerii la islam, dovadă fiind și pietrele tombale din biserica Mănăstirii Bucovăț pe care se află înscrisă informația că jupânsele “au răposat în zilele lui Mihnea Turcul”.

Fiul său, Radu Mihnea, a dus mai departe neamul Mihneștilor și a devenit mai târziu domn atât în Țara Românească cât și în Moldova. Nu era bine privit de toți boierii întrucât, cu toată educația lui primită în apus, Radu Mihnea “trăia cu frații lui turciți”, patru dintre frații vitregi născuți în haremul tatălui său fiind în relații foarte bune cu el. Doi dintre acești frați s-au călugărit la Mănăstirea Neamțului.

Mihnea voievod ne apare înfățișat în tabloul votiv al bisericii Mari Domnești din Târgoviște, despre care Nicolae Iorga a susținut că este nimeni altul decât Mihnea Turcitul. Alți istorici au opinat că ar fi vorba despre fiul acestuia, Radu Mihnea. Un studiu recent al prof. Radu Cârciumaru, prezentat în cadrul unei conferințe și aflat în curs de publicare  propune „O ipoteză privind datarea primei fresce din Biserica Domnească a Târgoviștei în vremea lui Mihnea Turcitul”.